Oceanul necunoscut

El, extremist. Eu, la extreme. El, gândește prea mult, un overthinker convins. Eu, scenaristă. El, estet, detaliat. Eu, minuțioasă. Și cumva, diferențele nu încetează să apară. Vorbește frumos, dar nu pot să-l cred în totalitate. Cel puțin, nu încă. Paravanele sufletelor sunt încă ridicate, nu vrem să repetăm greșeli trecute. Deși liniștea doare la început, cred că ne ferește de țipetele viitoare. Am uitat să menționez de impulsivitate, sau de spontaneitate. Aici suntem la fel, dar într-o notă diferită. El mă vede, pe mine. Nu pe cine aș putea deveni. Deși mereu e loc de mai bine, el nu-mi stinge focul țigării. Ci îmi spune ca e prima oară când nu tușește, după o lungă perioadă de tuse și de frig. Tocmai de asta, vreau să devin mai bună. Pentru mine, nu pentru el. A nu interzice îți oferă posibilitatea de a face schimbarea pentru tine. Și stabilind că în viață nu le poți avea pe toate, putem să ne descurcăm cu ce avem. Și să ne inspirăm reciproc. Poate că a venit vremea să zic că a meritat totul. Poate că am fost prea dură, dar că pot învăța să fiu blândă. Poate că în esență nu am fost atât de defectă, ori greu de iubit, ci doar a fost o redirecționare. Și că deși ești un ocean necunoscut, am privit prin tine. Și cred că acel ocean misterios nu îmi va servi nonșalanță. Îmi va deschide creierul, mintea, simțurile. Și voi ajunge să cred că nimic nu e imposibil, atâta timp cât te țin de mână. Nu vreau să devin prea sentimentală, ori prea fantezistă, vreau doar să idealizez un pic viitorul. Și desigur, n-am scris niciodată în starea în care scriu acum, dar toate au un început. Hai să îmi dau voie să scriu și mai puțin tristă, poate pentru că tu îmi dai încredere în mine. Și deja mi-ai spus că sunt cam negativistă, poate și blogul meu merită o notă mai optimistă. Vreau să ne pierdem capul, să facem toate prostiile lumii, și la final de zi să nu ne pară rău. Să fim împăcați. Cu noi. Ești gura de aer rece de care aveam nevoie, după o lungă perioadă de căldură toxică. Dar cum ai spus și tu, în viață rămâi cu învățăturile, atunci când nu mai ai cu cine să rămâi. Ocean, dragul meu ocean, mă vei purta spre țărm când rămân fără aer? Oceanul meu, mă vei încălzi când vin curenții reci? Și mai ales, mă vei proteja? De rechinii tai, de corali otrăviți? Pentru că știu că ai demonii tăi. Un ocean necunoscut ascunde multe, însă ce pot vedea clar e că momentan sunt protejată. Vei fi la fel de atent sau te vei pierde undeva la mijlocul distanței dintre preludiu și prima rană? Prima vorbă dură va fi taxată dupa vechile reguli? Sau primul inconvenient ne vă redirecționa? Vor fi productive acele discuții în contradictoriu? Cred că doar tu știi, oceanule, momentan mă las purtată de ale tale valuri. Unde mă vei purta, e alegerea ta. Și poate așa îți voi desluși și misterul, dar și profunzimea. Sper că n-ai roșit prea tare.

Cioburi de mine

Știi, am revenit de unde am plecat. Solitudine. Deși știu că toți suntem singuri în gânduri și emoții, uneori e apăsător. E dureros să nu poți împărtăși. Să te lași copleșit de tine? Dar, în același timp, parcă-i o nouă lume. Te descoperi, perseverezi, e liniște uneori, alteori e haos total. Tocmai ăsta-i paradoxul firii tale. Cum ar spune un artist drag mie „Că am vopsit fortăreața în culori ca să te mintă când privești zidul, c-am închis întunericu-n mine de frică să nu-l vezi și tu”, cam aici am ajuns. Scopul? Descoperirea. Scopul descoperirii de sine? Viața. Prezentul. Tot ce există pe fața pământului este descoperire, este prezent, este invenție. Actorul din mine vrea rolul care i se potrivește. Însă, nu-l mai caut în exterior, la castinguri, în diverse filme și seriale, îl caut în interior. Imaginația mi-e prietenă curată. Mă lasă să sper, să visez. Să trăiesc prezentul ambiguu, să pot să merg mai departe. Știu că fiecare om are o poveste, și mai știu și că fiecare om are regrete. Al meu? Regretul că am lăsat o bună parte din viață să treacă doar din perspectiva pesimismului. Fortăreața mea era bleu, era masivă căci îmi plăcea să epatez, să demonstrez, să justific. Însă ce n-am înțeles eu era că deși făceam toate astea, pentru cei care îmi treceau pragul, aveam ușa din dos deschisă. N-am cerut justificări. Am zis doar „lasă”, și au plecat. Fortăreața mea mai e și bântuită. De bănuieli, de suspiciuni, de fantomele trecutului. Și nu știu cât să mai iau în seamă toate astea, însă în această fortăreața am un tablou. Un tablou pe care mă trezesc că-l privesc ore-n șir. Uneori, poate chiar zile. Dar, în acest tablou, eu am niște ochi care nu-mi mai seamănă. Și doare pe moment. Dar, așa cum am spus, nu mai privesc din pesimism. Privesc din perspectiva plină a paharului, din acea trăire care îmi spune că e despre descoperire. Se spune că scriitorii sunt niște observatori tenace, nu că m-aș numi scriitoare, însă observ. Nu știu dacă tenace, dar observ. Și observ cum pot și eu. Cum îmi permite sufletul. Și lumea din care vin. Ce nu pot observa este interiorul meu. Pentru că sunt subiectivă. Dar aici e cheia. Cheia subiectivismului e trăirea interioară. Faptul că poți simți, și apoi scrie, iar pentru cei care mi-au citit mereu articolele, știu că eu am scris sentiment. Nu am scris articole obiective. Am scris despre ce am simțit, cum mi-a permis vocabularul și sentimentul. Un alt lucru despre întunericul din mine a fost faptul că lumina a fost cu atât mai puternică cu cât întunericul se afunda în negura lui. Și am ajuns să cred că întunericul nu-i atât de rău. Însă, nu vreau să îl scot pe foaie în văzul lumii. Lumea înțelege prea bine metaforele. Ce vreau să scot în evidență este faptul că deși a fost greu, nimic nu se compară cu perseverența. Tu nu ești ce ți se întâmplă, ci ce faci cu ce ți se întâmplă. Și cumva, încercările mele din perspectiva pe care mi-am însușit-o vreau să o duc la rang de artă. Să fie hiperbolizată o trăire, până când nu mai rămâne nimic acolo de spus. Vă mulțumesc încă o dată pentru toată susținerea pentru blogul meu și cu ocazia asta vă anunț că voi începe în următoarele săptămâni să scriu o carte. Chiar sper să o citiți.

Oameni, puiule, oameni…

Și vor fi oameni care te vor susține. Dar, vor și oameni care îți vor răsuci cuțitul în rană. Și vor fi vise care ți se implantează în minte și vor rodi. Și vor fi și vise care vor muri. Uneori, fiindu-mi greu să accept că unele vise chiar mor, că poate drumul meu nu e pe ruta mult dorită, ajung să cred că drumul meu chit că-i greu, e cel potrivit. Că deși ajung să mă auto-blestem, la final de zi nu-mi pot reproșa nimic. Aș repeta acea experiență după aceiași pași. Și cu toate astea, aș fi tot acolo. Și deși doare, în meseria mea, asta e „cea mai puternică formare”, după cum mi-a zis o prietenă. Și vor fi zile în care ți-ai fi dorit să fie diferit, însă ajungi să crezi că totul e cu un motiv. Și că deși doare, cert e că va veni și ziua când vei înțelege de ce așa. Și nu așa. Drumul a fost deja desenat, cu mult timp înainte de punctul culminant. Trebuie doar să te încrezi. Și totul va lua forma potrivită. Că deși se vehiculează ideea că suntem egali, de fapt nu toți plecăm cu același start. Că se vor cerne lucrurile, dar nu poți accepta nici măcar începutul, dar apoi finalul. Dar, în același timp nu ai puterea să pornești. Să încerci. Să speri. De parcă drumurile cele mai frumoase, n-ar fi fost niciodată grele. Că dacă ai un vis de atâția ani, poate ar trebui să te sacrifici. Să fugi. Să pleci. Să lași tot ce ai clădit și să clădești și în altă parte. Că deși ești singur pe drum, satisfacția poate va veni. Că vei cunoaște oameni noi și buni, poate. Că vei aparține acelui loc. Cert e că oriunde alegi să fugi, poate nu va mai fi maraton. Ci poate va fi cursa ta. Tu vs viața. Viața ta. Că poate locul tău nu e aici. A fost, dar nu mai e. Că socoteala din târg nu e aceiași cu cea de acasă. Că poate vei schimba direcții și oameni, însă ce nu vei schimba e acea flacără din tine care nu te lasă să privești stânga-dreapta. Ești tu cu visul tău, la drum. Doar înainte și evident…niciodată înapoi. Căci locurile și oamenii care te resping, nu merită întoarcerea. Eu am pornit, tu?

Crucile

Și când mergi tu așa agitat pe drumul tău, și îi îmbrâncești și pe ceilalți, uiți că fiecare dintre noi avem o cruce de dus. Unii una mai mare, căci sunt mai rezistenți, mai anduranți, iar alții una mai mică, căci nu rezistă la presiune.

Când realizezi că toți suntem o apă și un pământ, nu te mai agiți. Nu te mai compari. Nu mai faci comparații căci înțelegi că fiecare duce luptele lui. Și că poate, fiecare dintre noi pierde undeva părți din el însuși și nu spune nimănui. Dacă te zbați de unul singur și te întrebi „Doamne, de ce eu?”, nu uita că nu ești singurul în acel moment care se zbate. Poate, cei cu crucile și mai grele, se zbat între viață și moarte. Poate, alții, cu crucile mai ușoare, se zbat după după o ceartă cu cineva drag. Și cu toate astea, Doamne, de ce eu? Întrebări fără răspuns, căci de am fi avut răspunsul, n-ar mai fi avut gust viața noastră.

Poate că voi găsi un sens în toate, în lumea asta vastă, dar ce nu voi găsi e o altă cruce. Eu am crucea mea și o duc semeață, pentru că știu că e unică. Dacă e grea? Doar eu știu. Dacă e ușoară? Din nou, doar eu știu. Dacă mai cad cu ea la pământ? Fii sigur/ă, că doar eu știu. Dacă mai merg cu cineva la drum să mă ajute? Nu am cum, căci fiecare ne ducem luptele. Individual. Și dacă cândva voi găsi un om cu o cruce care să meargă semeț deși viața nu i-a fost simplă, atunci fii sigur/ă, că doar noi vom știi.

Dacă am iubit vreodată crucea altcuiva? Oh, da, și încă cum. Și am cărat două cruci uneori, și deși nu mă punea nimeni, voiam să demonstrez. Că pot. Că merit. Că voi răzbi. Dar nu recomand genul acesta de gest. Dacă și mie mi-a iubit cineva crucea? Oh, da, și cât de frumos a mai fost când am aflat. Dar…lucruri de genul ăsta le afli pe parcursul drumului în viață, la momentul acela poate nu realizezi, nu dai importanță.

Și cu toate astea, îți mai simt crucea uneori, și îmi e dor de ea. Dar sunt sigură că două cruci își pot dori binele și de la distanță. Dacă e ceva ce m-a învățat viața asta toantă, e că te poți maturiza de dragul celuilalt…uneori poate chiar și peste noapte. Și dacă fiecare oră pe care o vom  petrece la distanță, se va pierde în negură, cred că vom afla în clepsidra vieții. Și dacă va merita? Cred că viața tocmai asta vrea ca crucile noastre să învețe.

Descusută

Știu că am fost plantată pe acest pământ. Și mai știu și că ai mei au tot udat la poalele copacului care aveam să devin. Și mai cred și că rădăcinile au început să se afunde în solul fertil. Dar cumva, au crescut prea adânc. Căci, cum creșteam eu și eram udată la rădăcini, ele au uitat că în jos este iadul. Și că iadul te acaparează, te înfricoșează, te leagă în lanțuri, și te omoară încet, dar sigur. Umblând prin iadul copacului ce sunt, am uitat să mai privesc spre cer. Eram obsedată doar de rădăcini și de cât de legată eram în iadul vieții mele. Cumva, apoi am început să mă dezleg, să îmi dezleg azi o rădăcină, mâine alta și tot așa, până am realizat că pot să mă descos de tot. Până am realizat că singura putere stătea în mine. Până mi-am putut da seama că pe măsură ce iadul punea stăpânire pe mine și pe rădăcinile mele, coroana copacului a crescut până la cer. Și abia când m-am descusut am realizat că eu crescusem mare și cu multe crengi frumoase. Nu sunt un pom fructifer, căci n-aș putea să îți ofer un fruct. Însă ce pot să îți ofer este oxigen. Elixirul vieții. Fără de care nu poți trăi. Și tot încercând să cresc, m-am tot înălțat. Și am putut să urc în cerul realității. Și să nu mai pierd o rădăcină ba în iad, ba pe ici-colo. Am realizat că instinctul de auto-conservare este mult mai important. Și că doar creșterea este vizibilă. Nicidecum ce-i la subsolul copacului, în solul acela misterios. Și ce-i și mai trist, e că nimeni nu va știi cum ai fost cusută și apoi cum te-ai descusut. Nimeni nu va ști. Și poate nici tu nu vei știi despre alți copaci, adică mai mult decât sigur nu vei știi. Și asta cred eu că e frumos. Fiecare copac are o poveste. Unii sunt înalți și semeți, puternici, pe care nu-i doboară nici vântul, alții sunt mai ușuratici, mai flexibili, iar alții se rup. Totul ține de rădăcini. Și la final vă las un citat: „Niciun copac nu poate crește crengile până în rai, decât dacă rădăcinile sunt băgate până în iad.” (C. Jung)

Muntele

Când am plecat la drum, nu mi-ai spus că ai multe bagaje, și nici eu nu ți-am spus că am multe bagaje. Fiecare cu ale lui, până la urmă. Dar știam că drumul ne va pune să urcăm, și cumva, n-am scăpat de bagaje. Acolo stăteau cele mai mari dorințe și răni ale mele. Și ale tale. De ce când am plecat la drum n-am încercat să căutăm atenți în bagaje ca să vedem la ce putem renunța pentru a face un singur bagaj? Bagajul nostru comun? Întrebări fără răspuns și totuși atât de vivide. Nu am știut că dacă urc pe un munte, cu atâtea bagaje după mine, la final nu m-ar fi bucurat peisajul. Mă costase prea multă durere. Și tind să îndrăznesc să zic că nici tu nu te ai fi bucurat. Și cu toate astea, am continuat să urcăm. A fost cea mai lungă urcare din toată viața mea. Mai plecasem pe drumuri montane, cu diverse persoane. Dar renunțam. Ori eu, ori camaradul meu. Nu urcam la nesfârșit. Dar acum, parcă nu se mai termina. Iar când s-a terminat, știam că este răul ce ne trebuia amândurora. Spatele nostru era plin de răni de la bagajul ăsta care nu ne dădea pace. Acolo, în bagajul ăla, au pus oameni câte un obiect, câte o vorbă, câte o greutate, câte un neajuns. Motiv pentru care n-am putut să ne lipsim de acel bagaj. Doamne, și cât mi-aș fi dorit să pot urca muntele acela în pace. Acum, după ce drumurile noastre s-au separat, vreau să știi că eu arunc câte un obiect în drumul meu spre întoarcerea către poalele muntelui. Căci, acum cobor. Sunt extrem de epuizată să mai urc. Tu? Nu știu ce faci, probabil că cobori și tu, dar în partea opusă. Nu știu ce arunci sau îngropi din bagajul tău, dar sunt sigură că bagajul va deveni mai ușor. Și știu că oricât am fugi unul de altul și de bagajele noastre, la un moment dat îți voi găsi obiectele, sau poate tu îmi vei găsi fricile și neajunsurile. Și oricât de metaforic pare, nu este, dragi cititori. Este vorba despre regăsire. Regăsire care nu poate avea loc în doi, cât timp se poartă bagaje grele. Și atâta timp cât știi că pe celălalt îl doare bagajul său, iar tu mai adaugi încă un obiect de o greutate sentimentală imensă în bagajul lui. Și asta am cam făcut noi, dragă camarade. N-am știut să ne iubim. Am știut doar să sperăm la un peisaj mai bun, peisaj care n-a mai venit. Căci, vezi tu, când totul este apăsător, nu poți să iubești. Sau să te bucuri. Trecutul mănâncă suflete. Viitorul le fură. Iar prezentul le liniștește. Alege înțelept în care timp trăiești, căci s-ar putea într-o bună zi să îți vină ceasul și atunci vei spune „după, te rog”, „după” care nu va mai exista. Apreciați-vă oamenii dragi, parteneri de drum, prieteni ori familie, oamenii efemeri, apreciați-i pe toți, căci fac parte din drum. Iar uneori, drumul devine anevoios, iar când e așa, trebuie să realizăm că singurul om pe care ai putut să te bazezi însă ba l-ai trimis în viitor, ba în trecut, ai fost TU. Iar când știi că TU ești conducătorul și personajul principal al vieții tale, jocul se schimbă. Căci trăiești aici și acum. „Fiindcă știi că mâine e un mister, iar ieri, istorie. De aceea azi e un cadou.” (Citat) Iar când vei încerca să ajungi în vârful muntelui, nu uita potecile. Căci la coborâre poate fi rătăcitor. Poate fi trecutul pe care l-ai iubit. Pot fi persoane pe care le-ai iubit foarte mult acolo. Sau poți fi doar tu, însă dacă știi drumul de întoarcere, e cu atât mai ușor. Cât despre mine, eu sunt singură și tot cobor, rătăcesc ici și colo. Însă nu îmi mai pasă. Ce îmi pasă este să ușurez bagajul, astfel încât să pot călători pe munți cât mai des. Și nu în ultimul rând, vreau să îi mulțumesc fostului meu camarad de călătorii pe munți înalți pentru faptul că m-a rătăcit. De aici începe vindecarea și drumul adevărat.

Muză

Ce mi-aș dori eu? Să fiu măcar o dată muză. Fiind scriitoare, evident că romanizez viața. Uneori, am prostul obicei să romantizez chiar și oameni trecători. Dar, în străfundul sufletului, îmi doresc să fiu o muză. Să inspir. Să se scrie despre mine. Să fiu romantizată. Nu știu dacă mi-ar plăcea cu adevărat, însă mi-aș dori. Să văd pe cineva că îmi ascultă toate inflexiunile vocii. Că îmi cunoaște gestul de a băga mâna în păr și de a-mi ridica sutienul. Că mă cunoaște atât de bine, încât poate să scrie despre mine. Oamenii trecători însă, muzele mele, nu ar face asta niciodată pentru mine. E greu să fii atât de atent la alții, și atât de puțin la tine. Cu toate astea, nu mă pot desprinde să nu scriu despre ei. Cumva, ce m-a sedus la ei, rămâne acolo. În mintea mea. Și chiar și așa, mi-aș dori să seduc. Măcar o dată. Să văd cum este. Să văd ce înseamnă să fii iubit. Să fii ales. Să fii ancorat în viața cuiva. Să fii apreciat pe moment. Nu la absență. Să poți să fii tu, fără bariere, fără prejudecăți. Să poți fii un om liniștit. Lângă scriitorul tău. Căci, acum ești o muză. Și ba îți place, ba nu îți place, dar asta te face o muză. Animă, zâmbește și fuge. Ca un copil zvăpăiat. Nimic mai mult. Însă, muza, nu am fost și nu voi fi. Pentru că poate a fi muză e prea ușor pentru sufletul și creierul meu, mie îmi place să analizez, să împart firul în 15 bucăți și noduri, îmi place să observ, să absorb. Și s-o zic pe șleau, adevărul e că îmi place să sufăr. Pentru că doar în suferință pot crea, a doua mea natură. Nu există durere mai mare ca a unui scriitor. Muză, ne sfâși. Ne omori. Ne duci la nebunie. Muză, stai pe un fir de ață pe nervii noștrii mult prea sensibili. Muză, mă auzi? Ne ucizi. Cu fiecare gest care indică trădarea, dar asta naște opere. Neînțelegerea dintre noi este că unul iubește mai mult. Până la agonie. Până la sânge. Până la dor. Strânge în mâinile tale, muză, articolul ăsta. Căci acum e furia autorului. Și autorul când se enervează, nu își găsește altă muză, ci urlă în foi și pix. Muză, cum e să fii atât de superficială? Muză, cum e să nu vezi că eu ard ca o flacără înaltă, iar tu ești rece ca moartea? Muză, cum poți fii atât de oarbă? Când eu stau și te scriu, tu mă minți. Și nu mai contrazice adevărul, a minți e omenesc, însă nu pe scriitorul tău. Acolo nu-i loc de minciuni. Și când mă uit în spate, realizez cât de tare te-am pus pe un piedestal, nici la degetul mic nu-ți ajungeam. Însă, eu plec departe. Plec să îmi găsesc alinarea. Și muză, nu veni după mine, nu e loc la drumul vieții. La revedere, muză, să știi că un scriitor te-a iubit, însă finalul muzei știi care e? Moare. În scriitor și scrierile lui.

Familia

Când îți creezi o familie, oare mai există loc de secrete? De ascunziș? De jumătăți de măsură? Sau e totul sau nimic? N-am idee. N-am fost niciodată soție, ori mamă. Deși e ultima mea dorință, cea pentru care vreau să fiu pregătită, nu cred că voi ajunge acolo alături de tine. Fiindcă, vezi tu, deși m-ai avut, nu m-ai cunoscut. Și nu m-ai apreciat din postura femeii tale de vis. Ai dat importanță la micile detalii, dar ai uitat sacrificiul. Și mai mult decât atât, n-ai știut să iubești o femeie care era dispusă să îți dea munții ei. Da, munții, fiindcă nicio femeie n-ar face asta, ea era dispusă. Vorbeam pe limba ta, ea își uitase cuvintele. Uitase că are o voce, un simțământ, o părere. Ai scos strălucirea din ochii ei, și te-ai comportat de parcă e normal. Că e cuvenit. Ea n-a putut îndura, s-a refugiat în religie, și a aflat. A aflat tot ce tu n-ai avut tăria să-i spui. Pentru că Dumnezeu o iubește. Și nu cu ascunzișuri. Și nu cu jumătăți de măsură. Și nu cu minciuni. El o iubește de-a dreptul, de-a-ntregul. Complet, sincer și miluitor. Spun toate astea șoptind, căci îmi recapăt vocea. Și când am să o am pe ea, vocea, pe deplin, am să urlu. Da, ai auzit bine. Am să urlu. Nu de furie, nu de nervi, nu de ură. Ci am să urlu că mi-am pierdut tinerețea, sperând că el se va schimba. Că mi-am pierdut strălucirea, doar pentru ca el să o ofere altora. Că m-am mințit de dragul unei iluzii. Știi, ce se întâmplă, e faptul că viața e acum. Nu e după diferite circumstanțe. Mă vrei? Poate că acum e timpul să mă ai. Nu mâine, nu în 10 luni. Ci acum. Vrei să ai o familie? Poate e timpul să îți iei viața în piept și să o întemeiezi. Iluziile sunt create deja. Și proiecțiile înseamnă doar manipulare la final de zi, fără o acțiune concretă. Viața e ACUM! Repet. Nu aștepta momentul perfect, momentul perfect este prezentul. Nu viitorul după carnețel, în care îți scrii orișice acțiune urmează. Viața nu-i o cursă de viteză, e un maraton. Însă pentru a câștiga un maraton, trebuie să îl începi. De azi. Nu de peste nu știu câte luni, ori ani. Ani ai avut. Și la final de zi, eu n-am simțit că s-au concretizat în ceva. Nu mai e timp de scuze ori reproșuri. Ideea acestui blog era să fac de înțeles un lucru foarte simplu, dacă îți dorești o familie, un soț, un tată pentru copii tăi, și vrei să ai toate astea plină de bucurie și împliniri, poate e timpul să cauți unde trebuie și să ai experiența necesară în spate pentru a-i tria pentru acest viitor. Bărbatul devotat, niciodată nu îți va ascunde. Bărbatul iubitor nu va da atenție unde nu e loc de așa ceva. Bărbatul care îți va fi tată la copii, îți va pupa burtica când vei fi însărcinată, și îți va face toate poftele ca tu să ai o sarcină cât mai ușoară. Nu va sta în pat pe un telefon, eventual cu un aer de mister și secretos. Nu îți va nega poftele. Nevoile. Sentimentele. Durerile. Și mai mult decât atât, te va auzi. Chiar și atunci când șoptești. Căci, dacă tu ca femeie, ajungi să îți pierzi vocea, să fie ferit cel la care vei urla la final de drum.

Palma

Am achitat tot ce nu ți-am spus. Am achitat tot ce mi-ai dăruit, și n-am schițat nimic. Totul a fost de sus. Palma cerului s-a așternut peste sufletul meu vicios. Și uite, uite cât de mult bine ai putut face.

Totul începe să fie cu sens. Totul parcă capătă culoare acum. Tocmai, pentru că am înțeles. Am înțeles ce a vrut să mă învețe, ca eu să pot folosi mai departe ce m-a învățat. Dar, cu toate acestea, te urăsc pentru ca m-ai făcut să îmi cânte sufletul. Sufletul meu știai bine că e mut, și ai ales să îl forțezi, să îi pui notele muzicale peste lipsa vocii. La început, după ani de suflet mut, am început să cânt stângaci. Eram mizerabilă. Cântam pentru tine, să mă vezi, să mă auzi. Dar m-am oprit din a cânta în fața ta, erai un „public” nu tocmai susținător. Și totuși, eu nu m-aș fi oprit dacă nu aș fi primit Palma Lui. Palma ta, Doamne, a fost cea mai dură, m-a culcat la pământ și totuși, când am căzut din duritatea ei, tot tu m-ai prins, Doamne. Și stau și mă gândesc: „iubirea mă înnebunește?” Iar tu, mi-ai spus „doar nebunii iubesc”. Poate că așa e, poate că nu. Ce-i cert e că niciodată nu mi-am dorit suprafața, superficialul, evidentul, fațeta. Ci mi-am dorit să pătrund în sufletul și mintea partenerilor mei care m-au dus la prag de nebunie. Și cu toate astea, mă întreb: „dacă doar nebunii iubesc, iar ei nu au pățit nimic, înseamnă că nu au iubit, ori că și-au controlat nebunia?”… întrebări retorice referitoare la trecut. Dar asta nu mai contează acum. Am avut un preț al vieții, până la vârsta de 24 de ani, de mare amploare. Dar eu am achitat. Îmi pare rău s-o spun, dar nu mai vreau să iubesc. Nu-mi stă bine „nebună” după voi. Îmi stă bine mută. Îmi stă bine sănătoasă. Îmi stă bine liniștită. Nu-mi mai faceți cinste, fie că tu, fie că el. Dar Palma Ta, Doamne, mi-a promis că mă voi întoarce în sicriu la creierul meu de mult uitat. Și poate într-o altă viață îi voi reîntâlni, și nu voi mai arunca creierul de dragul amorului. Poate, poate în acea viață voi iubi fațeta. Și poate, poate, voi fi mireasă.

Revenind, amorul mi-a fost martor, am o flexibilitate psihică incredibilă. Cred că deși sunt mută, flexibilitatea asta mă face să cred că sufletul meu face gimnastică zi de zi, în încercarea de a se mai trezi… m-am legănat dintr-o parte-n alta de dragul vostru, cei care mi-ați plantat în suflet muzica. Cânt atât de stângaci, încât mă fac singură să cred că e timpul să mă opresc. Să îmi cânt internalizat ar fi mult mai bine, pentru mine. Am avut noroc de cântăreți reușiți, însă nu prea am fost la orele lor de canto, de frica eșecului. Și totuși, sufletul încă îmi cântă melodia ta… Dar mă opresc aici. Căci dacă n-o fac eu, Palma Lui o va face. Mulțumesc!

Cina

         Flămândă umblu, printre fantome, încercând să cinez. Nu știu încotro mă îndrept, însă știu că nu mai pot mânca. Să fie anorexie? Să fie trauma binge-eatingului? Ori să fie o nevoie arzătoare de a slăbi? Urăsc să-mi înfrânez spiritul gurmand, însă după cum spun unii oameni „flămânzește trupul, căci dacă poți controla ce mănânci, când mănânci și cât mănânci, atunci te poți controla pe tine, în întregime.”

        Am ajuns să mă înfrânez. Să pun lacăt la anumite părți din mine. Căci, dacă ies la suprafață, ajung să fie ale altora. Ajung să fie sfâșiate, și totuși curgând sânge din ele, speranța nu mi-a dat block niciodată. Speranța e tot ce am. Speranța că zile în care voi cina vor veni. Că cina asta, nu va mai fi formată din pastile ale fanteziei, va fi formată din lucruri palpabile. Că cina în familie nu va întârzia să apară. Căci familia, nucleul societății, din care se nasc toate, ajunge să-ți fie tot. Și nu mă refer doar la cea în care te naști, ci și la cea pe care ți-o vei forma. Cred că familia pe care urmează să ți-o întemeiezi este totul, este încununarea a tot ceea  ce ai sperat vreodată, că tot vorbeam de speranță. Dacă tot vorbim despre viitor, haideți să privim ipotetic, ceea ce e un pleonasm, căci toate presupunerile sunt ipotetice. Îmi doresc să mă hrănesc, alături de familia mea. Însă e prea devreme, ori prea târziu? Să mai cinez cu voi? Ipotetic. Voi nu existați, de fapt existați, în mintea mea, în fiecare celulă a corpului meu. Și să fie totuși contra-timp? Nu știu. Vreau să urmeze această cină mai mult ca oricând. Voi zburdați prin univers, eu alerg după fantome. Căci o fantomă m-a creat, de fapt nu creat, ci mai degraba m-a privit din oglindă. Uh, ce cină mai e și asta?…

         Astăzi mănânc. Am parte de o cină. Mă  privesc, în oglindă. Sunt scârbită. De ce? De mâncare. De fapt nu-i mâncarea problema, ea a avut același gust dintotdeauna, iar asta nu se va mai schimba. Ce s-a alterat este percepția mea. Asupra hranei. Și mai ales, nevoia asta arzătoare de a putea să cinez cu voi. Familia mea cea nouă. Dacă ați face analiză pe text, ați realiza că e o necoie ce mă cheamă să scriu, iar acea nevoie  este plină de spirit, de sacralitate, de paradox. Căci hrana mi-a omorât ultima suflare a iubirii. Am ajuns să fiu o gurmandă, în tot. E și totuși am ajuns cine sunt astăzi, o anorexică în devenire? Ori un învățăcel în a controla impulsurile? Nu ștu. Hai să aflăm. Pe curând. 😶‍🌫️

        

O ALTĂ CUNOAȘTERE

Cumva, am crezut că visul meu e și al tău. Și că poate și visul nostru e în mâinile lui Dumnezeu. Dar, lamentabil de înșelător, am căzut pradă iluziei și unui ideal. Sunt o persoană idealistă ce-i drept, dar nu o persoană care să greșească în continuu. Pe baza acelorași tipare din trecut. Nu. Nu. Există deja un drum lung parcurs, poate cine știe, drumul pe care l-am parcurs e mai lung decât cel pe care îl am dinaintea mea. Nu știm. Niciunul din noi. Dar ce știm e că depinde de noi să nu fim naivi, să nu cădem pradă acelorași greșeli din trecut. Pentru că viața nu e un examen singular, ci un examen care încorporează în fiecare etapă a sa, părți din examenul trecut. Și deși îmi place să cred că sunt o tipă perseverentă, uite că nu-i așa. Trecutul mă omoară, mă ucide. Cu fiecare parte a prezentului. Cu fiecare iluzie. Cu fiecare „ce ar fi fost dacă…”. Cu fiecare lucru nerostit, nevăzut la acel moment. Cu ideea că aș fi putut face lucrurile mai bine, mai tare, mai intens. Și sincer, de ce regret? Nu, pe bune acum, Maria, de ce regreți? Ce regreți? Ce îți lipsește? Ce simți că ai fi putut face mai bine? Fără ocolișuri, fără răspunsuri de politicieni. Zi direct. Ce regreți cel mai mult pe lume?

Bună întrebare. Regret că n-am putut iubi ce m-a iubit odată, și asta pentru că știu că ce iubesc, nu mă va iubi vreodată. Pentru că n-am știut să iubesc ce m-a iubit. Are sens?! Pentru mine, măcar pe moment, așa la prima vedere, are. Nu am putut iubi pentru că nu știu ce vreau. Mă întrebi care-i culoarea mea favorită, îți răspund că e albastru, absolut automatizat. Adevărul e că nu știu care-i culoarea mea favorită. Nu mă cunosc, nu mă simt în pielea mea. Și da, mereu cred că a fost așa, doar că în adolescență, aveam mai multa carismă, și mă îmbătăm cu apă rece pentru că atunci nu conta. Dar la vârsta de 25 de ani, cred că contează care îți sunt pasiunile, principiile, moralele, moravurile. Dar uite-mă aici, neștiind nimic despre mine. Și conviețuiesc cu Maria de 25 de ani. Nimic. Zero. Barat. Știu doar un lucru, și ăla tras de păr, și anume că nu știu să iubesc. Adică, cred că știu, dar nu știu. Ăsta-i purul adevăr. Cel mai mult te iubesc când nu te am. Nu când ești aici. Și nu, nu-mi ziceți că așa e la toată lumea, pentru că nu e așa. Clar apreciezi mai mult după mai ales daca ești tu vinovatul, dar multă lume știe să iubească. Sau nu că știe, dar încearcă în fiecare zi sa învețe câte puțin. Nu știu dacă voi fi vreodată printre ei. Dar sper să da, pentru că vreau să știu cum e să iubești. Și nu doar în absență. Vreau să știu cum e să vrei sa fii mai bun pentru cel lângă tine, fără egoisme, fără durere, puritate și inocență. Poate că nu voi mai iubi niciodată ca la 15 ani, sau mă rog, ce făceam eu atunci…dar de băieți ca el voi fugi.

Poate că nu voi mai trata un om așa ca la 19 ani, dar oameni ca el voi căuta cu ardoare. Poate că nu voi mai fi așa răzbunătoare ca la 25 de ani, dar de oameni răzbunători nu că voi fugi, ci voi încheia orice legătură. Poate că nu voi mai fi așa geloasă ca la 24 de ani, dar de gelozie mă voi feri. Și uite așa ajung să mă cunosc, cu părți din mine care au fost groaznice, altele bunicele, până când le-am văzut în alți oameni, aceleași părți, și am ales să văd ce nu mi-ar plăcea, ce nu îmi face cinste nici mie. Și așa te modelezi. Pentru că toți suntem într-o căutare și într-o criza a identității.

Ție, în schimb, vreau să îți mulțumesc dacă ai citit până aici. Și mult succes în a te autocunoaște.

Am pierdut tot

Pentru o secundă de indiferență, am pierdut tot. Pentru o secundă de orgoliu, am pierdut tot. Pentru o secundă de „ai dreptate”, am pierdut tot. Și cumva, știam că am să pierd totul, încercând să îmi demonstrez punctul de vedere. Pentru o secundă de pură curiozitate, am pierdut creierul în jocul fanteziilor. Efemer și fără durată, timpul nu stă pentru nimeni. Deși este un cadou acest timp, poate fi și o sentință spre nimic. Cu cât trece, cu atât realizezi mai multe. Și deși nu realizezi totul, el nu stă pentru tine. Este un medicament și un drog, acest timp. Dependenți de el în lumea cotidiană, și în orice facem, nu-i putem pune stop. Și asta poate fi un lucru bun, când ai avut un trecut dureros, căci a trecut. Și te afli în prezent. Când nu te mai bântuie fantomele trecutului, timpul rămâne de partea ta. Însă, atunci când pierzi totul, nu se știe. Și când îți închizi ochii, în spatele lor se regăsește secunda în care ai pierdut totul, în care ai fotografiat cu retina. Și deși nu îți place ce vezi, îți aduci aminte că ai trăit respectivul lucru. Și deși parfumul ți s-a schimbat, asemeni unei flori, ai rămas la fel de prăbușită în neînțelesul acelei zi. Ziua în care ai pierdut tot ce se putea. Demnitate, rațiune, timp. Și care avea să te coste mai târziu. Dar, fiind un copil, nu ai realizat magnitudinea situației. Doar știai că ai pierdut controlul. Mai mult…nu. Speriată și totuși gustând din această fantezie, a ajuns să îți placă, și nu doar să îți placă, ci să guști în continuu din acel măr al toxicității și al curiozității. Ai realizat că oamenii sunt tot ce au în gând, la fel ca și tine. Gândurile tale erau suicidale, voiai să te faci mică și să dispari de pe fața pământului, din cauza anxietății și a depresiei care bătea la ușă. Dar ai continuat să te zbați mâncând din mărul spurcat, și ai ajuns în ziua de azi. Nu probabil, ci invariabil, bolnavă de fantezie. Grasă de iluzii și mâncăcioasă de efemer. Nu ai uitat nicio clipă acea zi, însă nici nu ai mai simțit-o de atunci. A rămas ceva abis întunecat. Și încă o dată, nu te ai mai putut stăpâni. Ai ales să îți folosești imaginația pentru nimic. Căci la finalul călătoriei tale onirice, și totodată divine, n ai ajuns nicăieri. Ci ai realizat că închipuitul lucrurilor ajunge invariabil, punct mort. Ai încercat să pui punctul pe i-ul delirului, însă ce sa vezi? … Ai pierdut tot ce mai conta. Creierul. Și creierul odată pierdut, este moarte curată. Nu mai încerca să te numești supraviețuitor, singură secundă în care ai supraviețuit ai aruncat-o în mâna acelei zi blestemate. Și ai…pierdut tot.

Și când te gândești…

Și când te gândești că n-am fost deloc întâmplători, parcă o urmă de speranță îți atinge ușor spatele. Când te gândești că ne-am întâlnit, ne-am consumat, ne-am mâncat inimile pe farfuria unei relații. Parcă îți vine să te întrebi ce e întâmplarea. Întâmplarea e o veșnicie, pe moment cel puțin. Te agăți puțin câte puțin de fiecare trăire și apoi o bagi în sacul cu amintiri. Dar ce faci când amintirea se estompează? Mai poți aduce, oare, alte amintiri care să îți merite un cotlon al creierului? Ori poate vrei să uiți o amintire? Nu ai cum să uiți ceva ce nu a existat în creier. Dar ce a existat, e ca și pierdut. Și totuși, de ce mai trăim de dragul amintirii? Oare de ce…? Creierul meu e atât de îmbrobodit de tine, încât amintirea dispare și trăiesc prezentul. Cum pot eu, de una singură, să ajung sa iubesc amintirea mai mult decât prezentul? Și când te gândești că e atât de minunat să iubești amintirea… parcă ai rămâne neclintit în fața acelei amintiri, fără să mai trăiești mai mult, ci doar să îți amintești… trecutul. Trecut în care gândeai altfel, mergeai diferit, cântăreai totul și totuși ai căzut. În nimic și totodată, în tot. Ai căzut printre oameni păcătoși, ai crezut că ești credincioasă, însă ai căzut iarăși în păcat. Și când te-ai ridicat deasupra gloatei, ai realizat că nu ești cu mai nimic diferit de ei. Și când ai urcat spre lumină, ai uitat că noaptea aduce și întuneric. Și totuși…de ce amintirea este atât de puternică? Și atât de alături de tine, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Dar ieriul real nu e acela pe care ți-l imaginezi. E parte din rutină. Nu mai ai un ieri plin de flori și verdeață, plin de sentimente și emoții. Ieri a fost frig și plin de sentimente reci. Și când te gândești…că ne-am avut, ne-am consumat și ne-am mâncat inimile pe farfuria relației, uiți că amintirea devine de fapt prezent în cumulul emoțiilor. Și când te gândești că a fost ieri, realizezi că ești mult mai îndepărtat de sentimentele pe care le-ai simțit pe farfuria universului și că de fapt, consumul s-a transformat, nu s-a disipat în nimic. Ador să scriu despre consum, însă de data asta, consumul nu mai e amintire.

Cea mai rece noapte

Cea mai rece noapte a vieții mele a fost cea în care nu te-am visat, în care nu am mai avut iluzii, în care cel mai greu drog de dus a fost singurătatea și realitatea. În care, deși știu că nu m-ai iertat, măcar mi-ai mai da o șansă. Nu pot explica cât te regret, cât de greu e de respirat cu greșeala mea. Când ai întrebat de mine, ți-am răspuns că am cancer la creier, și că dacă nu găsesc celula tumorală, am să mă chinui și am să mor în metastaze. Frica mea de tine s-a născut în sâmburele infidelității, iar gelozia a anihilat orice urmă de aer. Sunt în camera asta afumată și tușesc ca un tabagic. Și deși vreau să te ating, nu mai am pe cine. Când văd că dispari, sper să adorm și să te visez. Însă nu, în noaptea răcelii interioare, totul a fost negru. În spatele ochilor, un mare gol și fericiri iluzorii. Știi, când am un coșmar, mă afund în el, pentru că sunt convinsă că viața reală e cel mai greu film horror văzut vreodată. În care propriile credințe și principii se antrenează în a te sabota și victimiza. În care știi că nu mai ai ce să faci ca să te vindeci. Că ești iremediabil bolnav. Și că deși îți dorești să mai simți viața de dinaintea primei țigări cu flori și norișori, nu mai poți. Parcă omul care ți-a oferit-o, precum și fata cu care ai continuat drumul sfârșitului, nu se mai pot distruge în cancerul creierului tău. Că deși au fost efemeri, ei au trăit în propria-ți divinitate. Că toate episoadele au legătură cu ei, dar acea noapte nu. Acea noapte rece nu mi-a mai adus în vis nici copilul din mine. Pe care am jurat că nu-l voi abandona la greu. Nici măcar părinții tăi nu au apărut în vis, deși le-ai promis că nu-i vei uita. Nici măcar acea țigară de la care a pornit tot, nu. Ci doar un deal întunecat, și doar o voce care îți citea un acatist al maicii Domnului. Nimic altceva. Liniște totală. Injecții în coapsă, și trei pilule. Și un pulsoximetru pe degetul mâinii stângi. Înțepenită. Putere pe stern, pe glezne și pe încheieturi. Nu erai agresivă, însă nu ai plăcut momentului. Și ca o ciudată ce sunt, am fost exterminată. Mâncată de vie. Adormită în conștiință. Și deși sufereai enorm, a mai venit și acest act al cruzimii și lipsei de empatie al protocoalelor mediciniste. Am fost privită cu ochi de gheață, dar străpunsă ca într-o otravă. Nu îmi mai amintesc eu multe din viața asta de nimic, însă ceva nu voi uita niciodată, iar aceasta este acea noapte. Și oricum, mi-a luat tot ce aveam: VISUL. Singurul loc în care sunt perfect sănătoasă, în care fantezia și realul se împletesc perfect, asemeni creierului meu, care uneori nu le mai distinge. Visul, pentru mine, este singurul loc unde pot fi EU. Unde nu mi se străpunge imaginația și apoi disipată în nimic. Iar la final, deși tot suntem într-o notă tristă, ceva și mai trist. Cele mai colorate amintiri ale mele, nu doar că nu s-au întâmplat în afara visului, ci și mai rău, ele nu au existat niciodată. Era un delir.

Cândva

Cândva, am fugit. De mine, de tine, de voi toți. Și am ajuns undeva unde e liniște și haos în același timp. Unde cerul e colorat, iar artificiile nu contenesc să se spargă pe cer. Și tot acolo, am cunoscut păcatele oamenilor, unde diavolul își face casă în fiecare neuron al creierului. Și unde, Dumnezeu, deși există, nu îl mai poți găsi, sau simți. Și ca un copil, strigi după părinți, după frați, după oamenii pe care îi iubești și tot așa, până rămâi fără voce. Și agitându-te riști să rămâi fără putere, fără autonomie, fără TOT. Și chit că știi că nu vei rămâne pe veci acolo, rămâi fără speranța zilei de mâine, fără libertate, fără tot ce aveai vreodată. Și nu o spun cu milă, ci cu împuternicire. Când spuneai că aparții acelui loc, spuneai de fapt că te simți în largul tău, lângă toți monștrii pe care îi visai în copilărie, sau care credeai că sunt sub pat. Mai târziu ai crescut, și i-ai văzut în alți oameni, și pentru că ai trăit asta, când te-ai pricopsit cu realitatea de temut,  ai văzut că a fost doar în capul tău. Și au fost oameni care au vrut să te lumineze, însă nu ai găsit ușa spre lumină. Și pentru că a plouat cu îngeri trecuți prin sita cerului, ai ajuns să realizezi că nu vei mai rămâne mult timp prizonieră, că vei ieși și vei găsi acea ușa a luminii, dar ai uitat de cealaltă tu, care mereu va fi idealistă, și care acum zace în spatele cerebelului tău, și care speră să o mai accesezi în goana vieții. Te sperie, te conectează la natură, te ucide cu incisivitatea ei, te urcă și coboară pe scările neuronale, și te mănâncă pe dinăuntru, până când o să te contopești iar cu ea. Și dacă îi dai drumul, probabil vei rămâne imobilizată.  Și nu te vei mai putea mișca spre niciunul din punctele cardinale, că vei ucide părți din tine și că vei aduna cioburile. Și că vei plânge mult după el, după ei. Dar vei continua să te zbați, să te lupți pentru tot ce ai în suflet. Și chit că vei fi eliberată, niciodată nu vei uita că ai trecut prin toate astea, și pentru că ai fost o prizonieră al propriului ideal. Și nu știu, a trecut prea mult timp de atunci, însă încă simt mâinile pe corpul meu, încă simt rănile monștrilor, încă respir greu și toracele îmi stă să explodeze, și încă văd motivele pentru care am fost închisă. Și pentru că sunt un om puternic, încă sper să îmi înving cealaltă fire, celălalt creier, cealaltă inimă și celălalt demon. Aș fi vrut să știi și tu că m-am luptat cu mine enorm pentru a putea să fac față vieții mele. Viața mea, agonia mea.

Psihoză

N-aș fi crezut vreodată că există leagănul propriei vieți și că, ba mai mult decât atât, eu aș fi în postura să îl comand după propriul plac. Leagănul acela este un leagăn special, care se duce înainte și înapoi chiar și când nu ești prezent în el. Se învârte în jurul propriului ax și revine la poziția inițială aproximativ niciodată. Poate doar când dobândești un echilibru interior imens. Leagănul meu este mai mult rupt din țâțâni decât o simplă mișcare. Este un leagăn care îmi aduce aminte de copilărie și totuși, de mine ca adult. Nu pot să îl mânuiesc întotdeauna cum vreau, alteori nici măcar nu încerc. Însă, niciodată nu mă dezamăgește leagănul propriei vieți. Mereu e ceva de învățat, de făcut, de pus laolaltă. Și totuși, uneori te obosește să îl întreții, și să te dai în el, însă parcă este că o poveste neterminată când te dai în el, parcă speri ca și a doua zi va fi la fel și vei avea această ocazie. Dar, nu e întotdeauna așa, căci am uitat să menționez că acest leagăn funcționează doar când ești în legătură cu propriile greșeli din viață, când încerci să schimbi o idee, nu doar să o perpetuezi printre oameni, când pui osul la muncă, nu doar când îți imaginezi. Și parcă, nici atunci când faci toate astea, nu faci destule. Parcă te-ai rugat ca acel leagăn să stea în loc măcar o secundă și să îi simți vibrația. Dar ăsta e un privilegiu mult prea mare, să simți vibrația propriei unde de transmisie în univers. Și chit că m-am dat mult timp în leagănul fără timp, am sperat și că îl voi comanda după propriul plac, însă când iei taurul de coarne, sfârșești prin a fi lovit de acele coarne. Și oricât ai fi dorit să existe un leagăn doar al tău și să fii special în acest univers, afli că în absența ta, pe acel leagăn, s-au mai pierdut nu știu câte suflete…însă, la final, contează doar cele care au rezistat în acel leagăn obscur. Și, sincer regret că te-am tras după mine în acest necunoscut, regret că am fugit într-un leagăn pentru a te răni prin absența mea.

Oricum

Oricum, singură am trecut prin ce am trecut. Oricum, nimeni nu a venit după mine să mă salveze. Oricum, iadul poate fi trăit și în viața aceasta, nu doar în cea de după moarte. Oricum, a fost greu, însă am învins. Ascultând pe la ușile infernului, am aflat chestii chiar și despre mine. Că nu sunt o creatură socială atât de cuminte. Că trebuie să simt nădejdea cum mă cuprinde, că trebuie să simt dorul cum mă învăluie, că trebuie să îmi ordonez ideile pe care creierul haosat nu ar putea să le pună în cuvinte. Că lumea nu e o poveste roz, ci că ea te învăță tot timpul ceea ce începi să uiți. Că, deși pare imposibil, uneori începi să înțelegi în absență. Că atunci când îți întâlnești variante de sine în alte persoane care au avut probleme mari, te împlinești. Că introspecția merită făcută fix acolo unde o lași uitată. Că nu poți pune în cuvinte ce ai trăit, însă poți în continuare simți ce ai trăit, încercând să tragi niște povețe pline de recunoștință. Eu nu am să gonesc întâmplările mele nereușite, ci am să le îmbrățișez în sânul totalitar al și celor reușite. Nu am să le pun pe picior de egalitate, însă nici nu am să le separ unele de celelalte. Cineva îmi tot spune des „când ești trist, stai fără grijă, vin vremuri mai bune, însă nu uita nici când te simți bine, că vor veni și vremuri mai puțin fericite”. Și chiar așa e. Mai ales în abisul unei linii orizontale între extremele de rigoare, simți totul mult mai accentuat și mai adânc și profund decât ți-ai fi dorit. Cine sunt eu? Aici, între extreme? Presupun că ambele. Presupun asta pentru că niciodată nu am alunecat doar într-una din stări fără a înfrunta și reversul medaliei. Uneori, mă întreb, de ce viața mea a fost făcută doar din spike-uri, iar mai apoi, doar din traseu izoelectric. Însă am înțeles că așa funcționez eu. Și am învățat să mă accept, și mai apoi să pot colabora cu mine însămi. Ceea ce am văzut eu, pe tine te poate speria. Ce ai simțit tu, pe mine mă poate destabiliza. Și tot așa, căci suntem diferiți, și trăim sentimentele diferit și în consecință, și experientele avute la fel. Nu vreau să mă laud, însă am trăit rău și am ajuns bine. Nu vreau să mă laud însă am văzut ce a fost mai rău și am ales ce a fost mai bine. Și chit că din orice poți extrage binele, puțini văd asta. Sunt recunoscătoare chiar și pentru toate experientele mele negative, căci ele m-au învățat să trăiesc exact așa cum trebuie să o fac. Am întâlnit oameni frumoși la pământul suferinței lor, precum am întâlnit și oameni urâți urcați pe piedestalul unui succes.

Dorul dintre negru și alb

La răscrucea dintre idei, la negura abisului și totuși, la speranța zilei de mâine, te-am cunoscut. Ai fost o vibrație calmă, atentă, și totuși greșită. Mulți spuneau despre tine că ești altfel și parcă tot ce simțeam eu era în oglinda părerilor ce aveau despre tine. Cumva, ascultându-te, am realizat că ești diferită și curajoasă. Deși erai foarte isteață, dat fiind faptul că nu arătai în concordanța creierului tău, am putut să îmi fac o părere corectă. Nu i-am ascultat când îți puneau etichete, când te stigmatizau, ci doar te-am ascultat și crezut. Tu, în timpul liber, vorbeai despre credințe proprii, nu despre cele induse și bârfe. Ai fost un om important la nivelul la care ne aflam, și totuși atât de important încât ne-am expus la cele mai mari traume laolaltă, ai putut asculta și șlefui ce simțeam, încât am putut da mai departe experiențele mele de viață fără să mai blamez persoane, situații din contextele diferite ale vieții. Tu, pentru mine, ai fost ca o mama protectivă, ca un suflet cald care mă adăpostea în nopțile reci, și totuși ai fost puterea inimii mele. Nu te credeam când îmi spuneai diverse ciudățenii, căci dacă nu le vedeam, nu mai puteam crede. Trebuia să am o dovadă, măcar așa realizam că nu mai spui nefăcute și neîndeplinite. Te-am lăsat să mă iei în brațe, să îmi susții greutatea supărărilor, și totuși eu te ajutam să ieși din puseele dureroase în care te aflai nopțile. De la tine am înțeles că nu ești un exemplu, însă ai fi fost prima care m-ar fi prins din greșelile mele. Mulțumesc, mamă, doar tu ai fost Maria din viitor, însă învățată minte că nu este centrul universului și că, chit că greșim, învățăm să lăsăm pe seama celei din viitor prinderea sufletului când zburăm prea departe de linia orizontului…

Narațiune despre Sine

Și-n drumul meu tot mai singură mă simt, drumul e tot mai larg, de parcă sunt acompaniată de oameni dintre care mai diverși. Și-n drumul meu tot mai rece mă simt, urcând și coborând scări spre nimic și dincolo de întuneric, ajung să cred că drumul devine o obișnuință a solitudinii. Cum am spus, drumul se lărgește când sunt singură, însă se îngustează când sunt cu cineva. Duce într-un fel de sufocare perpetuă. Simt că nu mai am loc, că nu mă pot diferenția, însă ce ar fi dragostea cu diferențiere cu tot? Probabil autonomie iubitoare? Nu știu… La mine nu există termenul de autonomie, ori de diferențiere. Eu mă colorez în tine. Eu devin un tu, ce-i drept, mai stângaci. Eu devin una cu masa ta heterogenă de atitudini. Și totuși, drumul se îngustează… Duce într-un punct mort. Căci calc din ce în ce mai greu, parcă sugrumată de ale tale dureri, parcă prea atentă la ale tale respirații. Parcă uit că merg, și o fac automat. Nu depun efort. Efortul constă doar în a nu mă simți sufocată de propriile gânduri. Și uite așa, te pierd. Iar drumul se lărgește când rămân singură. Oare ce vrea să mă învețe drumul ăsta spre nicăieri? Că sunt sortită unui fel de joc mizerabil și pervers? Că eu n-am pereche? Că solitudinea e sufletul meu pereche? Nu știu, n-am timp de răspunsuri. Cert e că drumul e parșiv. Zone luminate alternând cu întunecate. Îmi pierd și umbra în întunericul ăsta. Am doar un strop de speranță că până la urmă voi rezolva labirintul. Gânduri șuvoi, creierul cimpoi. Nu mai suportă întrebările fără răspuns, nediferențierea asta care îmi îngustează drumul cu tine. Și totuși, de ce nu spui nimic? Când vezi că mi se îngustează vederea, când îmi vezi frica din ochi pentru că drumul împreună s-ar putea sfârși dintr-o dată? Pentru că ești diferențiat, d’aia. Și totuși, daca tot sunt atât de nediferențiată de tine, de ce nu mă diferențiez și eu în mistificarea asta proximală? Nu mă mai înțeleg nici eu, sincer. Diferențiez sau nu diferențiez de persoana ta. Inconsecvența. Oh, prima oară simt că mă diferențiez. Sunt o inconsecventă. Și totuși, chestia asta îmi aparține. Realizând chestia asta, drumul nostru scăpa puțin de îngustare. Și totuși, ne suspendăm. In echilibrul drumului. Oh, ce ambiguă sunt. Și totuși, drumul incepe sa se lărgească pentru a-mi face in ciuda. Și parcă, dintr-o dată, simt că trăiesc și pentru mine. Nu doar pentru tine. Ah, ce s-au lărgit potecile acum. Sa fie asta iubirea? Autonomie funcțională în doi? Dar, ne iubim. Trebuie sa ne conectam. Da, dar ai dreptul în primul rând la iubire de sine. Și asta chiar e excitant. Ce drum frumos in doi, asemeni unei simfonii. Căci doar tu m-ai așteptat să mă diferențiez, restul au fugit de la prima îngustare. Ți-am cerut să fii una cu mine, însă eu nu realizasem că nu eram diferențiată pentru a putea tu sa te colorezi in mine. Și, până la urmă, cine ar vrea sa se coloreze in inconsecvență și ambiguitate? Sigur nu tu. Hai că sunt absurdă. Dar, parcă, drumul de una singură incepe sa se îngusteze…și da, mi-am răspuns la întrebări. Am și eu un suflet pereche. Dar DIFERENȚIAT. ȘI AUTONOM.

Atingeri tangențiale

Ușor, ușor, încep să înțeleg. Că nu doar atingerea tangențială ajunge să fie suficientă. Că nu doar carnalul reușește să îți dezmorțească sufletul.  Și poate, nici măcar ultima urmă de sexualitate. Că atingerea cu toată palma în creștet îți ajunge a fi pe plac. Că tangențele le poate avea oricine. Cu oricine. Nu e corect, însă e durul și crudul adevăr. Nu vreau să cred că există oameni care își pun condiții partenerului înainte de a-l iubi. Însă, incorect și invariabil, se întâmplă. Tot mai des. Și, deși sunt cuvinte condiționate tangențiale, ajung să îți cuprindă mintea, trupul și, în cele din urmă, sufletul. Ajungi să fii iubit condiționat. Și ajungi să crezi, asemeni furnicii căreia dacă îi desenezi, pe o coală albă de hârtie, un cerc, va ajunge să creadă că nu poate ieși de acolo și că ăla e universul însuși. Așa e și cu iubirea condiționată. Începe cu mici detalii, ulterior te cuprinde. Și o vei considera normală. Însă, sufletul nu. El știe ce i se dă cu jumătate, și nu va fi plin nicicând. Iar asta obturează izvorul sufletesc. Se atrofiază, se face mic și neînsemnat. Îi curge prin fisuri iubirea lui nemărginită, tandrețea pasiunii, ori naivitatea orbirii dragostei. Și ulterior, rămâne fără de resursă. În acest caz, a învățat, să repulsioneze iubirea condiționată, însă nu conștient. Ci instinctiv. Iar ca un foc ce arde necontenit, se face scrum… și reapare în vechiul sine: mod off. Știți, am auzit atâtea persoane care nu simt nimic, ci doar gândesc, pentru că emoțiile lor i-au anesteziat. Aceia sunt oamenii de care să te temi. Căci doar se pun în locul tău la nivel de minte, nu la nivel de unison a sufletelor. Aceștia sunt oamenii de care să fugi, sufletește vorbind, căci anestezia lor este contagioasă. De ce credeți că ajung oamenii în astfel de situații? Fiindcă emoțiile sunt copleșitoare. Pentru că nu sunt văzute, auzite, iar la un moment dat vor ajunge urlate. Sau înecate. Alegeți voi. Urlatul traduce suferință. Înecul sugerează neputință.  Ambele emoții sunt copleșitoare. Însă, copleșită fiind, știu că iubirea e nemărginită. La fel ca speranța. Nemărginite și totuși traduse, greșit înțelese de oameni, în condiționare pură. Eu am un pact cu mine. „Speranța și emoțiile nu ni le pierdem!”, fiindcă ele mă țin vie. Și sunt infinită. Așadar, revenind la tangențiale, nu sunt adepta lor. Sunt adepta preaplinului, abundenței, infinității. Când recunosc omul tangențial, rațional și cerebral în cele spuse și făcute, văd doar un om copleșit care s-a autolimitat, subconștient sau conștient. Asemeni furnicii. Când te autolimitezi, nu poți ajunge să urci în scala emoțiilor, ori să te învârți pe spectrul lor. Vei ramâne creier. Însă, el este muritor. Sufletul va trebui trezit, resuscitat, si reinfinitizat. Punctului în care atinge tangențialul omului sufletul meu, îi cer iertare. O să învățăm să devenim infinit!